Mancare de mazare - a la bucataria lu Radu

MÂNCARE DE MAZĂRE
Mai degrabă acompaniament decât solistă, mâncarea de mazăre fără carne e o permanenţă a cratiţei româneşti.
« 1 kg de mazăre boabe • 2 cepe * 2 roşii
* 200 ml bulion roşii gros * 2 legături mărar • 100 ml ulei
* l lingură zahăr • sare, piper, cum vă e voia
* Se pune 1 litru apă la fiert
* Ceapa se taie peştişori, se pune la călit
* Se toacă roşiile
* Când ceapa s-a muiat, se pun şi roşiile la călit, câteva minute, să-şi zeama
* Se adaugă mazărea peste sos, două-trei minute, să se încingă
* Se stinge cu apa clocotită, se lasă să fiarbă acoperită la foc mic
* Se toacă mărarul
* Când mazărea a fiert (cam 1 oră) se adaugă bulion, zahărul, sarea, piperul, să fiarbă 10 minute, să se lege
* Se presară şi mărarul, e frumoasă aşa, roşie-verde
Taine: Marele secret e să laşi apa să scadă cât de mult, fără să arzi mâncarea
• Unii îngroaşă sosul cu o lingură de făină desfăcută în apă călduţă
• Alţii îi pun smântână la sfârşit
* E foarte, foarte gustoasă cu frigănele de pâine albă (tăvălite în sos de lapte îndulcit, ou şi făină) şi prăjite în unt
* E de post, la nevoie, dar şi tovarăş credincios la fripturi şi şniţele.
Dacă boierul şi târgoveţul înstărit mâncau carne în fiecare zi, ţăranul şi nevoiaşul mahalalelor, talpa ţării, o făceau, chiar şi în jumătatea „de dulce" a anului, doar de sărbători.
Porcul românesc ţinea din 20 decembrie până când se termina şi chiar mai puţin, zice cineva expert, când începea generoasa epocă a zemurilor lungi şi pelagroase sau a mâncărurilor de fasole, mazăre, dovlecei etc. Vai, ce bucurie era o vacă pe lapte!
Nu mulţi erau cei ce, dăruiţi cu trei oi, patru stupi, nişte păsări, ceva pământ şi vreo două vite (chiaburi, ce mai!) ieşeau din iarnă nejinduind şi mai puţin lingavi ca ăilalţi, sărăntocii cei mulţi.
Proverbul profund românesc („orice câine iese din iarnă, dai" numai pielea lui ştie cum") măsura starea lumii şi se potrivea mai ales când numai urzicuţa mai salva şi urma şi turma.
Deşi carnivor şi mai ales slăninovor (că slănina — cu mămăligă ori pită – şi ceapă e5 dacă-i pe-aşa, tot o mâncare de a noastră, naţională) pământeanul daco-latino-danubiano-carpatin, nevoiaş, a postit mult mai mult decât zicea popa, lucru care nu ştiu dacă 1-a apropiat cine ştie ce de credinţă, dar 1-a
trimis, secole de-a rândul, destul de repede la Dumnezeu.